Hortensia Papadat-Bengescu, 1942

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
(8/20 decembrie 1876, Iveşti – 5 martie 1955, Bucureşti)
SCRIITOARE, AUTOARE DRAMATICĂ

              Hortensia Bengescu a fost fiica generalului Dimitrie Bengescu (descendent din familia istorică Bengescu) şi a profesoarei Zoe Ştefănescu,  şi nepoată a generalului George Bengescu Dabija, junimist şi dramaturg apreciat.

             A făcut studii la Pensionul de fete „Bolintineanu”, din Bucureşti (între anii 1887 – 1894). Autodidactă şi nonconformistă în viaţă, studiu şi activitate literară. Căsătorită (în 1897) cu magistratul Nicolae Papadat, îl urmează cu familia (cu copiii: Nen, Zoe, Marcela, Elena) în diverse oraşe (Turnu Măgurele, Buzău, Galaţi, Focşani, Constanţa, Bucureşti), fără să-şi neglijeze preocupările literare.

             Debut publicistic în anul 1912. Scriitoarea Constanţa Marino-Moscu o determină să scrie literatură. Debut literar şi colaborare fructuoasă în revista „Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu.

             Frecventează cenaclul literar „Sburătorul” condus de criticul literar Eugen Lovinescu, care reprezintă un spirit tutelar de bun augur.

             Debut ca autor dramatic cu piesa „Povârnişul” („A căzut o stea”), în 1915.

              În perioada războiului (1916) activează ca soră de caritate la Crucea Roşie. Experienţa de viaţă bogată, stilul analitic psihologic dominant, fervoarea scrisului angajat, climatul de lucru, amiciţia literară elevată pe care a cultivat-o în sens pozitiv, i-au acordat suportul de susţinere privind elaborarea operei sale romaneşti, care ocupă un loc distinct în literatura română.

             Debut editorial cu romanul „Ape adânci” (1919), primind laude de la corifeul „Vieţii Româneşti”, Garabet Ibrăileanu.

             Consacrare literară cu romanul „Sfinxul” (1920) şi ca autor dramatic (piesa „Bătrânul”) pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti.

             La îndemnul lui Eugen Lovinescu, „spiritus rector”, evoluează spre o proză „obiectivă”, concretizată în ciclul romanesc „Hallipa”.

             Pentru merite literare i se conferă Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români (1936) (Juriul: Liviu Rebreanu, T. Arghezi, D. Panaitescu – Perpessicius, Al. Busuioceanu, Şerban Cioculescu), Premiul Naţional, acordat de Ministerul Cultelor şi Artelor (1946), şi „Ordinul Muncii”, clasa I (în 1950).

             A depus o activitate literară fructuoasă timp de trei decenii, „pe Via Magna a romanului românesc”, ca mare prozatoare, creatoare a romanului citadin românesc, a romanului modern de analiză, fiind considerată un „Balzac feminin al literaturii noastre”, o „mare europeană”, alături de alte scriitoare femei celebre.

             Din opera ei s-au făcut traduceri în maghiară (1964, 1978), germană (1975), cehă (1977), engleză (2005, 2007) şi spaniolă (2008).

             Este inclusă în galeria celor 100 mari scriitori români de-a lungul timpului.